Adolescentului i se prescrie repaus la pat, dar nu stă liniștit. Explorând împrejurimile moșiei, băiatul întâlnește o pasăre vorbitoare — un stârc cenușiu. Monstrul cu pene asigură că mama lui este în viață și visează să-și vadă fiul. Cu toate acestea, Mahito nu are deloc încredere în pasărea vorbăreață. Este mult mai fascinat de temnița abandonată din pădure, pe care este strict interzis să o viziteze. Conform legendei familiei, turnul a fost construit de bunicul său, un librar care arăta ca Nietzsche și a dispărut fără urmă în circumstanțe neclare. Evident, această locuință plină de cărți vechi este un tezaur al memoriei ancestrale.
Publicitate
Într-o zi, mama vitregă merge la plimbare și, de asemenea, dispare. Mahito ghicește că urmele ei se ascund în turn și intră înăuntru — în capcana heronului care atacă eroul. După ce l-a învins pe agresor, băiatul supune pasărea, care s-a dovedit a fi un vârcolac, ca ghid pentru cealaltă lume. Spiralând în sus, sateliții intră în Oceanul superstelar, vizitează Insula morților, continentul nenăscutului, sala bunicului care guvernează lumile și întâlnesc asistenți magici…
Miyazaki a recunoscut că și-a filmat ultima casetă pentru nepotul său. Aceasta este chintesența unei experiențe spirituale de neconceput în afara unui context figurativ, motiv pentru care pictura conține multe citate și referințe la picturi din trecut și motive autobiografice. Cu toate acestea, esența nu se rezumă la auto—citări, ci la o reflecție la scară largă bazată pe un gând evident: lumea adulților este lovită de o boală mortală-automatismul existenței cotidiene. Calea spre mântuire trece prin retrospectiva istoriei familiei, trăită de adevăratul nostru sine, copilul interior, în coordonatele neliniare ale eonului mental. Acesta din urmă este un ocean de „umiditate” spiritualizantă în eternitate nemărginită, care conține sufletele morților și ale nenăscuților. Cu toate acestea, acest „cel mai bun dintre lumi” este amenințat și de Armaghedon: locuitorii săi fără apărare sunt atacați de pelicani prădători, iar papagalii uriași îl vânează pe Mahito care a îndrăznit să pătrundă în cosmosul mental.
Shintoismul venerează păsările ca intermediari între lumea oamenilor și zeități, în timp ce în cele mai vechi mituri soarele era asemănat direct cu o pasăre în creștere — întruchiparea unei zeități generative și incineratoare. Această ambivalență declanșează mecanismul metamorfozelor bizare: în oglinda lui Miyazaki, păsările inofensive se transformă în monștri asemănători dinozaurilor, regretata mamă într—un bebeluș răutăcios, mătușa într — o fecioară războinică, iar Mahito devine un erou curajos – moștenitor al creatorului eonului-bunicul, care și-a pierdut controlul asupra propriei creații.
